Păi ăsta-i bilanț?
Nu pot să numesc următoarea înșiruire bilanț — pentru că nu este unul complet. El cuprinde niște bits and pieces de reflecție, niște concluzii care s-au așezat în mine; cuprinde ce n-am mai spus, într-o formă sau alta, în decursul anului, și ce s-a scurs în afară după omisiune, fiindcă un bilanț care să reflecte 2025-ul meu complet și sincer ar fi lung & not positively striking și ar cuprinde mai multe întrebări decât răspunsuri. Iar întrebările nu mi le împărtășesc decât cu mentorii mei. Mentorul — această entitate semitransparentă după care am tot alergat și care începe să se întrezărească abia după ce i-am pus cruce și am renunțat la idee — o renunțare sănătoasă, care e și ea parte din ce mi-a adus acest an. Pentru postări în care mă laud cu proiecte sau agitațiune mă găsiți pe fb și ig.
Notă: am presărat și bune, și mai puțin bune. Că nu-s influencer să vă zic doar ce am bifat.
M-am apucat și apoi m-am lăsat de țigări. De care oricum nu eram dependentă propriu-zis, așa că nu e rost de aplauze, dar sunt mândră să mă întorc la obiceiul meu de a nu consuma diverse doar pentru că n-am ce face cu mâinile și e un tic și toată lumea din jur o face. Aia e, băeți, I never had fun on alcohol, and nicotine never made me feel better. Cast me out etc
M-am reîntors la o muncă colectivă pentru o bunăstare colectivă - și la efortul continuu de a învăța și înțelege mai multe despre asta. O să rămân ambiguă aici pentru că orice rând în plus ar începe să sune a „Obama medaliindu-l pe Obama” - și chiar cred că alții se pricep mult mai bine la cultul personalității și le și place.
Pentru a reîncepe munca asta, cu aproape zero resurse pentru efort, cel mai tare te motivează ura și revolta pentru ce e în jur. Arde repede și intens, și cam la fel arzi și tu — și rămâi fără resurse și fără încredere în luptă destul de rapid. De asta mă bucur că, deși doar pe-aproape de sfârșit de an, m-a lovit mult mai tare dragostea pentru cei ca mine & pentru bunăstarea noastră a tuturor, mai tare decât ura, furia, revolta de care vorbeam. Și e un sentiment ciudat despre care în mod superstițios nu prea-mi vine să vorbesc pentru că mă tem să nu îl pierd. Să te uiți la celălalt — mai ales la cel cu care te iei des de gât figurativ, prin natura relațiilor de muncă — și să simți că ăsta e motivul tău pentru care faci ce faci și că nu îți trebuie mai mult. Celălalt și bunăstarea lui & a ta într-o comuniune cu el; comuniunea lui cu tine și cu ceilalți pe fondul unei demnități care să nu mai poată fi luată oricând și oricum. Bucuria ta, bucuria lui. Mă opresc aici fiindcă aproape am făcut cosplay Iisus și felul în care mă revendic religios nu-mi permite o asemenea mișcare.
Am făcut multă, dar multă muncă emoțională. Dar nu ăsta-i șpilul, că muncă emoțională fac de când m-a pus mama pe pământ (literalmente. Foștii copii parentificați știu de ce). Dar am reușit să privesc abilitățile din zona asta & constanța contextelor în care am avut nevoie de ele nu ca pe un blestem, ci ca pe un avantaj. M-a scos din orbire să observ că altora le vine foarte greu să observe, înțeleagă și debranșeze conflicte complexe care pentru mine sunt niște lucruri care se gestionează cu o ușurință aproape intuitivă.
Cu toate astea n-am reușit să deschid niște discuții sensibile și dificile pentru mine, esențiale pentru munca mea, și rămâne o sarcină pe care, cu groază, știu că va trebui să o onorez în 2026. Trebuie să fim curajoși îmi tot răsună în cap.
M-am reapucat serios de desenat. În 4 medii diferite. Și am aflat că n-are rost să mă chinui cu vopseluri și hârtie low quality. Din păcate trebuie decartat. But I love it.
În aceeași notă, m-am reapucat de citit. Sau m-am simțit în sfârșit mai puțin obosită de joburi anoste ca să o pot face. Sau am început să îmi recapăt funcțiile cognitive după burnout. Nu știu. Oricum, după experiența cu burnoutul indus multi-factorial în timpul căruia am simțit că nu-mi pot folosi creierul, o să rămân pe veci persoana care bea ceai de plante, ingurgitează o pletoră de suplimente la micul dejun și ia muntele la pas măcar o dată pe lună.
Am reușit să petrec un pic mai mult timp cu o parte din oamenii pe care-i iubesc. Și cum se întâmplă în fiecare an de care merită să-mi amintesc, am găsit și mai mulți oameni pe care pot să spun că îi iubesc. Tovărășește sau netovărășește. Ca să continui la fel în 2026 va trebui să devin mai rezistentă la navetă.
M-am dus să văd un vechi prieten la o conferință, chiar dacă m-am dus cu stomacul în gât, gâtul în cap, capul în aer. E un lucru mulțumitor și hrănitor să poți scoate ce s-a adunat în sertar și să faci un nod acolo unde lucrurile s-au rupt.
Am găsit singurul celălalt om de până acum care ascultă și iubește muzica lui Zdravko Čolić — lucru care e destul de big având în vedere că am o hiperfixație de 7 ani cu acest artist sârb — în același timp un om față de care am o deosebită reverență. Și-i o bucurie când dau peste legături care-mi inspiră această reverență.
Am fost, în același timp, mai prezentă decât înainte, dar de multe ori mai disociată decât mi-aș dori.
Am reușit să nu mai fiu atât de rigidă vis-a-vis de cărțile/materialele pe care reușesc sau nu să le parcurg integral și să operez mai mult din raționamente de better than nothing. Mai ales când vine vorba de listele de sfârșit de an cu ce citim și cât. Da, știu, raging perfectionism fears me sau ceva de genul.
Off pills. By myself.
Am pierdut multe poze & materiale, din nou, din back-up făcut foarte prost sau nefăcut. Și pentru că asta nu e prima oară când pățesc, 2026 are în capul listei back-up extern și intern făcut cu cap și niște devices care trec de nivelul troacă.
Am început să trag de fiare. La propriu. E oribil. Dar îmi dă energie și îmi ține creierul și articulațiile în stare bună. Așa că o să renunț doar după ce mă dezintegrez.
Nu am reușit să renunț la zahăr. Ăsta e my final boss. Alții își dau cu mefedronă, eu îmi dau cu zahăr.
Am avut 4 joburi la patron/corporație/cum vrei să-i spui. Nu am aflat nimic nou, doar mi-am reconfirmat că nu-s făcută pentru așa ceva & nu pot opera într-un cadru care nu-mi permite să dispun de persoana mea mai mult de 20% din timpul real disponibil.
Am scris. Iar. Fir-ar să fie.